3 cărți care-ți arată cât de proști suntem ca specie
Și că speranța vine de la individ. Și poate de la literatură.
„Cât timp înfloresc lămâii” – Zoulfa Katouh
„Orbital” – Samantha Harvey
„Vânătorii de zmeie” – Khaled Hosseini
Cred că dacă extratereștrii se uită la specia noastră de undeva de sus, se crucesc și decid că nu merită să ne cotropească. Pot aștepta un picuț, un grăunte pe scara istoriei, și ne vom elimina singuri. De altfel, o facem deja.
Cele trei cărți menționate mai sus spun această poveste. Dar mai spun și o altă poveste: cea a speranței ascunse în idealismul și reziliența generației viitoare, în rezistența și curiozitatea individului și a omului de știință care pune cunoașterea mai presus de interesele naționale, dedicând-o binelui comun.
Siria, spațiul, Afganistanul. Acestea sunt teritoriile pe care se conturează cele trei povești. Prima și ultima vorbesc despre războaie și conflicte, exterioare și interioare. Despre copii care, în ciuda războiului, se formează ca indivizi care nu-și uită umanitatea, deși puțini adulți din jurul lor reușesc.
O adolescentă din Siria, studentă în anul doi la farmacie, se trezește orfană la 17 ani și ajunge chirurg într-un spital unde îi mor copii în brațe. Ce o salvează este propriul creier, care îi creează o realitate paralelă în care doi oameni imaginari o ajută să supraviețuiască. Până când un băiat simplu, și el orfan, alături de frații lui, devine motivația ei reală pentru a trăi. Dragostea lor pentru pământul sirian mi s-a părut imposibil de înțeles – eu, cinică din fire, mi-am spus de nenumărate ori că nu le înțeleg loialitatea față de o Sirie care i-a nenorocit.
Este aceeași dragoste pe care Baba încearcă să i-o transmită fiului său, Amir – iubirea pentru pământul afgan la care Amir se întoarce după 25 de ani petrecuți în SUA. În mijlocul distrugerii și al haosului, Amir adult se întinde pe pământ, privind stelele și gândindu-se la tatăl său și la pasiunea cu care și-a iubit watan-ul.
Ciudat, dar scriind aceste rânduri, m-am gândit la romanul Ion și la iubirea obsesivă a personajului pentru pământ, ca semn al propriei valori. Atât tânăra siriană, cât și Amir, iubesc pământul în care s-au născut pentru bogăția amintirilor, pentru mirosuri, gusturi, tradiții, mâncare – pentru identitatea pe care acesta le-a turnat-o în sânge.
E o mândrie tăcută în ei, care îi face să vrea să apere pământul și țara, nu să le posede, nu să-și extragă valoarea din ele. E o diferență esențială care mă pune pe gânduri. La noi, în sat, pământul este, ca în cazul lui Ion, deținut și cel mult cultivat sau exploatat – nu iubit. E iubit doar de cei plecați, care duc dorul locului. Cei rămași îl cultivă și iubesc roadele lui, ceea ce le oferă, modurile în care îi face bogați.
Tot la Pământ se uită și astronauții din Orbital. Dar îl privesc ca pe un întreg. Îl văd de sus și nu doar că îi duc dorul, ci ajung cumva să se simtă mai degrabă cetățeni ai planetei, nu ai unei țări anume. Privesc cu groază taifunul care amenință un continent cu care – le-ar spune unii – n-au nicio legătură.
Lucrurile se văd altfel din spațiu. Când orice din cosmos te poate ucide, ești recunoscător pentru tot ce oferă planeta pe care te-ai născut, de la cele mai minimale condiții de supraviețuire. Când orice te poate omorî, nu mai contează culoarea pașaportului sau cine a deținut pământul în urmă cu sute de ani. Contează să supraviețuiești.
De altfel, o scenă din Orbital mi-a rămas în minte, rferitor la naționalismul acesta feroce și inutil. La un moment dat, astronauții sunt informați că pe Pământ conducătorii țărilor lor s-au certat și că, din acel moment, au voie să folosească doar baia „națională”. Lor li se pare o absurditate. Au ajuns la un nivel de apropiere și camaraderie care nu le mai permite să se împartă după steag. Așa că rusul Anton anunță că merge să „facă un national dump” la baia americanilor și viceversa. Nimănui nu-i pasă de regulile stupide dictate de birourile mai marilor de pe Pământ.
Atunci m-am gândit că poate ar trebui să ne obligăm liderii – măcar pe cei ai marilor puteri – să petreacă o lună în spațiu împreună. Într-un spațiu mic, unde ego-ul e nevoit să se contracte. Să privească Pământul ca pe un întreg, nu ca pe tabla lor de șah pe care-și joacă puterea și mândria. Într-un spațiu unde funcționează o singură baie națională și unde piticii de pe creier ai celuilalt nu sunt doar problema lui, ci și a ta.
Un loc mic, cu un hublou prin care să poți vedea zeci de răsărituri și apusuri, înțelegând cât de legați suntem cu toții ca specie și cât de mici și stupide par conflictele geopolitice în fața morții care poate veni oricând, fără ca tu să ai vreo vină.
Poate că, întorși pe Pământ, nu vor mai dori bombe cu care să-și anihileze colegii de specie. O utopie, desigur.
Poate tocmai de asta e bună literatura. Să ne ajute să evadăm în utopii când lumea reală e plină de bombe sau amenințări cu al Treilea Război Mondial. Și, poate, ne ajută să mai păstrăm un grăunte de speranță și idealism, să aducem și noi un strop de umanitate în felul în care trăim ca membri ai acestei specii atât de distructive.